Niciodata toamna nu'mi fu mai urata

Amintirile din copilarie vin precum valurile unei mari sau ale unui ocean,spre tarm,aducand cu ele scoici intregi,altele sparte,unele albe,altele colorate...

Mi-l amintesc pe bunicul.Era putin orgolios.Era prea sigur de el,credea ca nu poate da gres niciodata.Un pic de nesiguranta,de nemultumire,de smerenie il putea determina o experienta noua ,prin inlaturarea acelui obicei-FUMATUL-. Gandea rational,frumos,dar actiona in acest caz,invers gandului,calca peste discursul lui logic si se lasa sub influienta unui impuls greu de inteles.Eu doream sa traieasca mai mult,sa nu-si scurteze viata,dar din respect nu-i puteam spune mai mult,gandeam numai.

Nu l-am auzit niciodata spunandu-mi ca ma iubeste,dar,Doamne,cat de mult o mai facea!Intotdeauna isi gasea timp pentru mine...Dar toamna mi l-a luat.L-a luat si l-a dus departe sa nu-l mai vad,sa nu-l mai aud, sa-l plang doar. Dumnezeu sa te odihneasca bunicule!

Bunica a ramas singura.Lumea zorita de griji se impiedica de ea la tot pasul , dar ea trece peste.Oare cum poate?Oare cum rezista?Nu o spune ,dar sunt sigura ca ii este greu fara bunicul.Peste 50 de ani petrecuti impreuna nu se pot uita asa de usor. As vrea sa-i fiu alaturi intotdeauna,dar nu pot,nu tot timpul si asta ma doare cel mai tare...O iubesc nu mult,ci foarte mult,enorm de mult si stiu ca sentimentul e reciproc.